Pornirea ceasului

de Benjamin Rosenbaum

 

 Agenta imobiliară pentru Tărâmul Piraților era bătrână. Dezgustător de bătrână. Greu de spus în cazul Babalâcilor, dar după cum arăta, părea să fi trecut de Treizeci. Persoanele ca ea nu mai au pielea suplă dar, folosind uleiurile și pudrele potrivite, își pot ascunde majoritatea defectelor. Femeia din fața noastră nu se prea ostenise cu îngrijirea pielii. Avea riduri adânci în jurul ochilor și sprâncenelor.

Și abordase și un stil Mămică: capot albastru, șorț cu volănașe, mănuși albe ca o gospodină pricepută la toate. Dacă ai de gând să gonești prin părțile astea din Montana, etalându-ți sânii aceia mari și tremurători ca piftia și coapsele uriașe, cred că așa trebuie să-ți arăți considerația.
A rostit ceva către cineva aflat în partea din spate a furgonetei, după care a pornit grăbită pe alee, îndreptându-se spre noi.

— Minunat loc, a exclamat ea. Și zona e frumoasă.

— Uite, Suze, mămica ta, mi-a șoptit Tommy în ureche.

Respirația lui m-a gâdilat. L-am împins deoparte.

Era super, nu puteam să neg asta. Stăteam sub prova de cincisprezece metri a galionului pe care venisem să-l vedem. În jurul nostru, o flotă întreagă de cuirasate, goelete, fregate și cutere se lăfăia pe peluzele extrem de bine îngrijite și pe străzile cenușii ca oțelul. Majoritatea proprietăților erau închise, cu așternuturile de gazon neatinse. Doar câteva păreau locuite: peluze presărate de aparate, excavații începute cu buldozere de mici dimensiuni și apoi abandonate, cu drapele de Bandă, Roi sau Familie fluturând pe arborele prova. Tunuri de apă ce amenințau trecătorii.
Mi-am vârât mâinile în buzunarele pantalonilor și m-am apucat să treier scame între degete.

— Deci sunt numai Nouari?

Doamna Trecută de Treizeci s-a încruntat.

— Doamnă, îmi pare rău, dar Legea anti-minoritară din 2035…

— Mda, rasă, sex, vârstă aetială, vârstă cronologică, preferințe stimulatoare sau origine națională… cunosc legea. Dar cine altcineva ar mai dori să trăiască în Tărâmul Piraților?

Doamna Trecută de Treizeci a deschis doar gura, dar nu a scos nici un sunet.

— Sau cine și-o poate permite? a intervenit Shiri.

Se dusese glonț la scara din frânghie și ajunsese deja la jumătatea ei. Pantofii de culoarea cireșelor coapte au trecut dincolo de margine, căutând pe pipăite copastia ce ocolea casa. Mâinile Doamnei Trecute de Treizeci au tresărit într-un gest disperat de parcă încerca să se prindă strâns de ceva. Așa li se întâmplă Babalâcilor când ne cocoțăm.

— Ești săracă? a întrebat-o Tommy. De aceea te-mbraci așa?

— N-o mai sâcâiți pe Doamna, a mormăit Max.

Max este Optarul nostru și ia discriminările aetiale mai în serios decât noi ceilalți. Plus că-i mai simpatic decât noi. E și Pompat; are doar un metru și douăzeci înălțime, dar cu mușchi bioprelucrați ca un grepfrut. Trebuie să mănânce zilnic un kilogram de friptură de soia tratată cu medicamente doar ca să-și păstreze greutatea.

Doamna Trecută de Treizeci și-a dus palma la ochi și a clipit puternic, ca și cum ar fi fost gata să izbucnească în lacrimi. Asta ar fi fost culmea! Ăștia nu plâng aproape niciodată. Nici măcar nu ne purtasem urât cu ea. Am căinat-o în sinea mea, de aceea m-am apropiat și mi-am strecurat mâna într-a ei. S-a crispat și și-a retras mâna. Adio cu înțelegerea și iertarea inter-aetială.

— Să aruncăm o privire la casă, am propus eu, vârându-mi mâinile adânc în buzunare.

— Galion, a zis ea printre dinți.

— Galion să fie.

Degetele i-au tresărit într-o mudra1 deschizătoare și galionul a coborât o schelă de îmbarcare. Frumoasă treabă!

Recunosc sincer că eram toți incitați. Exact de mișcarea asta avea nevoie Banda noastră; cel puțin noi patru eram siguri de asta. Ne săturaserăm să trăim în ghetou – locuiam în trei case datând din secolul al XX-lea din Billings, într-o zon㠄amestecată ca vârstă“, înțesată de Treișpari, Paișpari și Cinșpari care jefuiau totul. Vorbim de o populație afectată de un blestemat de CDAS2; când îi lovise, virusul le blocase glandele pituitare și tiroide în poziția deschis, lăsându-le să trimită în sistem tot ce acumulaseră. Nu mă refer doar la gigantism și la probleme de sănătate provocate de supradoze de hormoni de creștere, testosteron, estrogen și androgen, administrate vreme de treizeci de ani. Sufereau mai mult din cauza problemelor sociale – criminalitate, violență, orgii, gelozii – și de autocompătimire permanentă.

Era adevărat, Max ținea la ei. Iar noi ceilalți ne simțiserăm măcar amuzați de viața dusă în ghetou. La petrecerile ocazionate de aniversări, puteam oricând surprinde celelalte Bande cu adresa noastră. Dar asta se întâmpla pe când eram acolo toți opt, înainte ca Ogbu și Katrina să fi plecat spre sud. Când eram opt, ne simțeam ca o Bandă complet㠖 invincibili și suficient de puternici ca să luăm pe oricine în râs.

I-am urmat pe ceilalți în foaierul galionului. Console pentru videojocuri pe pereți, piscină sub podeaua transparentă și retractabilă din material superceramic. Tavanul – adică puntea superioară, așa cred – era la cincisprezece metri deasupra și acolo se putea ajunge pe scări din frânghie și parâme ce se legănau. Pe o bară, un papagal flutura din aripi; părea viu, dar probabil că nu era real. Am trecut prin două despărțituri. Nenumărate locuri de dormit, dulapuri, rafturi, stații de lucru, atât cu ecrane plate, cât și cu proiecție pe retină. M-am logat ca oaspete pe o stație. Lățime de bandă cât cuprindea. Asta îmi convenea. Mă pot îmbrăca precum un bărbat agent de bursă din secolul al XX-lea, cu costum la două rânduri și bretele, dar în realitate sunt montoare de metraje. (Nu se întâmplă prea des ca un Nouar să aibă înclinații artistice; obsesia noastră de a rezolva probleme și spiritul nostru dornic de concurență acerbă ne fac să fim buni ca speculatori pe piață, jucători de noroc, programatori și biotehnicieni. Așa ne-am câștigat banii și reputația. Puțini dintre noi au răbdarea necesară pentru artă și nici nu manifestăm vreun interes față de domeniu.)

M-am delogat. Max se dezbrăcase și plonjase în piscină… ori poate că fusese gândită ca o cadă uriașă. Tommy și Shiri țopăiau pe o trambulină, făcând tot soiul de remarce obraznice. Agenta imobiliară renunțase la încercarea de a mai convinge pe cineva să-i asculte glasul pițigăiat. Se așezase pe un scaun cu gel și-și masa o talpă cu palmele. Am intrat în bucătărie. O masă gigantică, o mulțime de scaune și perne de șezut, un centru enorm de programare a hranei.

Am ieșit și m-am dus direct spre Doamnă.

— Nu există plită.

— Plită? a clipit ea mirată.

Mi-am plimbat o palmă de-a lungul unei bretele.

— Îmi place să gătesc, am precizat.

— Gătești?

Mi-am simțit încordarea din falcă și umeri – m-am săturat până peste cap să aud că Nouarii nu gătesc – , dar apoi i-am văzut ochii. Sclipeau de încântare. O încântare binevoitoare. Mi-a adus aminte de mama, care se extaziase odată în fața unor prăjiturele tari ca piatra pe care i le pregătisem într-o dimineață de iarnă, pe vremea când locuiam într-un cartier sărac din Maryland, iar vârsta mea aetială era încă legată de ceasul Naturii. Mama, ridicând rochia de mireasă în care plănuise să mă dea alesului meu, ale cărei poale din dantelă mă gâdilau pe față. Într-o seară, pe când eram în colegiu, înălțasem privirea de la masa de cină în mijlocul unei fraze – îi vorbeam mamei despre Jobenul pe iepure, documentarul meu (o polemică înfocată pentru Emanciparea Sub-Cinciarilor; modul în care cibernetica avea să-i scoată din starea de dependență pe Prunci) și văzusem în ochii ei că încetase de mult să mă mai asculte. Îmi dădusem seama că pentru ea nu eram un Nouar, ci că aveam nouă ani. Pricepusem că nu se uita la mine, ci prin mine, hăt departe… către alt acum și altă eu: o Femeie. Cu globuri mari de grăsime numiți sâni, atârnându-mi de pieptul celeilalte eu a mea; înaltă cât ușa, moartă după bărbați și gata să mă căsătoresc; un monstru masiv și sexualizat ca și ea, un uter pe picioare, o proto-Mamă. Ea o aștepta pe Susan aceea, Susan-Femeia, care n-avea să mai apară vreodată.

— Da, gătesc, am zis, mutându-mi privirea de la ochii Doamnei.
Mi-am îndesat mâinile în buzunarele pantalonilor. Aș fi putut s-o îmbrățișez, dar Max se scufundase în apă, iar Tommy și Shiri încercau să se doboare unul pe celălalt de pe trambulină. Am ieșit.

— Am putea aduce un modul de plită! a strigat Doamna după mine.
Un porumbel căuta de mâncare pe peluză. Era cam prăpădit și agitat, indicii suficiente ca să-l socotesc real. Am rămas mult timp urmărindu-l, apoi cercelul meu a bâzâit. Am făcut mudra Acceptare.

— Suze? l-am auzit pe Travis.

— De ce întrebi? Cine crezi că-mi poartă inelul?

— Suze, a dispărut Abby.

— Cum adică, „a dispărut“?

— Nu mai răspunde. Locatorul ei e scos din uz. N-o găsesc nicăieri.

Când Travis devenea agitat, glasul începea să-i scârțâie. Acum îi suna precum chițăitul unui șoarece prins în capcană.

Mi-am privit afișajul activ tatuat pe palma stângă. Travis era acasă. Am făcut mudra pentru Abby. Nu mi-a apărut nici o localizare.

— Rămâi pe loc, Travis. Plecăm chiar acum spre tine.
Am urcat în fugă schela care ducea la bord. Max se îmbrăcase și-și ștergea șuvițele împletite cu un prosop luat din cuierul-pom din apropierea piscinei. Tommy și Shiri stăteau la o masă cu Doamna Agent Imobiliar, uitându-se la documentele afișate pe ecranul din tăblia mesei.

— Trebuie să plecăm. A apărut o urgență personală, am zis eu.
Max a venit imediat lângă mine.

— Stai puțin, vrem casa asta, a spus Shiri.

— Despre asta trebuie să discutăm toți, am zis.

— Ce-ar fi de discutat? s-a mirat Tommy. Este impresionantă.

— Este prima pe care am văzut-o, am spus.

— Și ce dacă?

Doamna Agent Imobiliar ne urmărea cu o expresie bănuitoare. Nu voiam să spun că Abby dispăruse. Nu de față cu ea. Nu în fața atitudinii acelea de tipul „putem avea realmente încredere că reușiți să vă descurcați fără ajutorul unui adult?“, care emana din toată ființa ei ca o duhoare. Mi-am scos mâinile din buzunare și le-am încleștat în pumni.

— Sunteți de-a dreptul ridicoli! am spus.

— Și care-i urgența asta? m-a întrebat Max calm.

— Știu ce-ar spune Travis și Abby, a intervenit Tommy. Ei vor din tot sufletul o asemenea casă. S-o cumpărăm și dup-aia o să avem liber tot restul zilei.

— Putem merge cu parapantele, a propus Shiri.

— Travis și Abby nici măcar n-au fost de acord să-și ia casă, cu atât mai puțin una ca asta, am spus eu.

Am simțit pe umăr palma lui Max.

— Asta pentru că încă n-au văzut-o, a spus Tommy.

— Care-i urgența? a întrebat Max.

— O fi deraiat vreun tren și Suze trebuie să se asigure că-i prima care îl vede pe ecranul ei, a zis Shiri.

— Hai sictir, am spus și am ieșit din casă.

Tremuram de adrenalină. Am urcat în mașinuța noastră de circ și am pornit motorul. Max s-a grăbit să iasă după mine. M-am mutat pe locul din dreapta și l-am lăsat pe el să șofeze.

— Îi putem lua mai târziu, a zis el. Sau o să vină c-un taxi. Ce s-a întâmplat?
Am făcut mudra lui Abby și i-am arătat palma.

— Abby a dispărut. Travis n-a văzut-o și n-o recepționăm.
Max a ieșit în stradă.

— A plecat azi dimineață devreme, cu aparatul ăla de fotografiat în alb-negru, pe care i l-ai dat tu. Voia să facă niște poze.
Am desfăcut ecranul plat din bordul aflat în fața mea și m-am logat.

— Ăsta nu-i un motiv ca să-nchidă locatorul. Sper că n-a stat prin apropierea casei – un Nouar care se plimbă singur prin ghetou și face fotografii – închipuie-ți cum apare asta!

Am ieșit în viteză din Tărâmul Piraților și am suit rampa ce dădea în I-90.

— Abby n-ar fi făcut o asemenea prostie, a spus Max.
Nici el nu părea însă prea convins. Abby e cam impetuoasă, iar în ultima vreme mi se păruse melancolică.

— Să anunțăm poliția? a întrebat el, după o clipă de gândire.
I-am aruncat o privire critică. Polițiștii sunt Babalâci; condițiile de înălțime îi fac pe Sub-Doișpari să nu fie admiși în rândul lor, iar Adolescenții sunt în general prea needucați și indisciplinați. Nici eu, nici Max nu aveam legături printre ei ca să tragem ceva sfori.

— Așteptăm până avem mai multe informații, am zis. Acum ține-ți gura și lasă-mă să lucrez. Mergem spre casă.

Majoritatea oamenilor își închipuie că materialele filmate de domeniu public sunt reprezentate de această arhivă permanentă, universală, ușor de consultat, care conține tot ce se întâmplă, bine filmat, din toate unghiurile. Treaba celor din profesiunea mea este să contribuie la perpetuarea acestei iluzii. În realitate, rețelele sunt surprinzător de incompatibile. Există milioane de videocamere mobile ce rătăcesc în jurul și în interiorul oricărei aglomerări urbane importante, dar au un procentaj ridicat de defecțiuni și date false, iar imaginile pe care le înregistrează sunt neclare și cu granulație mare; le poți face vizionabile doar cu ajutorul a numeroase reconstituiri algoritmice pline de imaginație. Există, de asemenea, numeroase videocamere legate la net, dar deseori sunt ascunse în labirinturi încâlcite de aprobări și protocoale. Și mai există miliarde de senzori de mișcare, receptori audio, detectori de locație și monitoare de date de trafic ce se adaugă amestecului, însă nu sunt bine corelate reciproc. Într-o duminică dimineața, în doar câteva ore, un kilometru pătrat din zona centrală a lui Billings generează suficiente date cât să umpli toate calculatoarele ce existau în lume în secolul al XX-lea, plus toate bibliotecile cu cărți tipărite pe hârtie din secolele anterioare. Căutarea devine un adevărat iad.

Dar eu sunt tare la asta. Aveam într-un fișier de date suficient metraj cu Abby ca să pot construi un copoi virtual de calitate, după care am creat vreo duzină și i-am lansat în toată rețeaua. Curând au început să-mi sosească rezultatele. Abby traversase strada în fața casei noastre la 09:06 și-și decuplase locatorul; premeditat, mi-am imaginat eu, pentru că nu existau erori de logare. La 09:22, se oprise să mănânce covrigei și tăiței japonezi la un magazin de delicatese de pe Avenue C; făcuse niște fotografii în parc până la 09:56. Vorbise acolo cu o pereche de Cinșpari și primise ceva de la ei. Din cauza imaginilor cu granulație foarte mare, n-am putut vedea ce anume, dar am simțit cum mi se zbârlește părul de pe ceafă.

De la 10:03, am pierdut-o; urcase cu un lift într-o bancă și dispăruse. În zona aceea din Billings există o rețea de pasarele private și un tramvai aerian care sunt slab monitorizate. Am încercat o senzație de gol în stomac; dacă te străduiai, aceea era o modalitate grozavă să scapi de ochii urmăritorilor.
Am căutat-o pe Abby la toate ieșirile pasarelelor și tramvaiului, cumpărând pe sistemul de schimb o putere de prelucrare suplimentară, pentru a rula mai rapid informațiile. Cu toate acestea, nimic.

Max pătrunsese cu mașinuța printre turlele și aleile din Billings. Umbrele împestrițate și cenușii ale clădirilor din plastic translucid, metal și ceramică se unduiau deasupra noastră. Am privit oamenii care se deplasau pe jos prin coridoarele din jur, de toate vârstele, mărimile și culorile. O bătrână mergea încet pe un trotuar rulant, exact deasupra noastră; cred că era o aetiană Nouăzeciară, ceea ce însemna că avea vreo sută douăzeci de ani sau chiar mai mult. Pășea încet, fără să se precipite. Nu vezi așa ceva în fiecare zi.

Am revenit la niște metraje mai vechi pe care le aveam de la o petrecere aniversară și am luat secvențe în care Abby umbla. I-am construit un profil ergodinamic și l-am introdus în ogarii mei virtuali.
Bingo! La 10:42, Abby părăsise tramvaiul aerian, deghizată. Cu pantofi cu talpă înaltă, trenci, sâni, coapse și umeri falși – se dădea drept Paișpară. Arăta ridicol, ca o costumație de Halloween. Consultase o bucățică de hârtie pe care o scosese din buzunar.

Până la 10:54, ajunsese într-o zonă cu reputație proastă.

— Pornește spre 30 cu Locust, i-am spus lui Max.

— Rahat! a făcut el. Nu apelăm la poliție?

— N-am deocamdată nici o informație care s-atragă atenția poliției. Nimic care să dea de înțeles c-ar fi fost silită.

— Deci avem nevoie de altfel de sprijin, a zis el cu un aer sumbru.

— Da. Am ridicat privirea de pe ecran. Poți reuși ceva?

— Cred că da.

A făcut câteva mudra cu o mână și a început să vorbească:

— Salut, Dave, cum îți mai merge? Ascultă, omule…

Mi-am văzut de ale mele.

Ultima imagine a lui Abby fusese la ora 11:06. Era împinsă către o ușă de un Cinșpar uriaș. O ținea de un cot. Datele biodinamice culese de la câteva videocamere spitalicești aflate întâmplător în zonă mi-au confirmat că avea pulsul ceva mai ridicat. Să transmit datele acelea la poliție? Ar fi dovedit ele că Abby era victima unei constrângeri? De ce însă apelase la deghizarea aceea ciudată și de ce se furișase hoțește? Fusese o simplă aventură? Ori o puteam băga în bucluc?

Oare Abby cumpăra droguri?

— Parkhill cu 32, i-am spus lui Max.

Aveam degetele încremenite și mă uitam la acea ultimă imagine: Abby și gigantul care o împingea în beznă.

— Ne poți întâlni la intersecția dintre Parkhill și strada 32? tocmai spunea Max. La naiba, știu, omule – tocmai de-aia am nevoie de tine.
Când am ajuns acolo, ne așteptau cinci prieteni de-ai lui. Patru erau clar de la sala de forță pe care o frecventa. Doi erau probabil Nouari sau Decari (unul brunet, celălalt roșcat și plin de pistrui) și aveau o musculatură mai impresionantă decât a lui Max, cu capetele cocoțate ca niște nucșoare pe corpurile cât ușa. Ceilalți doi erau Adolescenți Pompați; pesemne Cinșpari sau Șaișpari. Fețele cu trăsături slave și părul blond contrastau cu trupurile ce aminteau de canapele pentru patru persoane sau de frigidere industriale: aveau degetele de mărimea brațelor mele și coapsele cât tot corpul meu. Nu vedeam soluția pentru a-i vârî în clădire.

Și mai era un al cincilea: un Treiar Amplificat. O fată cu brațe minuscule, care stătea nițel mai departe de ceilalți. Iar ei se temeau evident de ea. Urmărea norii cu un ochi blând și căprui și avea un zâmbet serafic. Celălalt ochi era piatra prețioasă scânteietoare a unui conector cu rază laser, iar pe scalpul șaten se vedeau sclipind și alte porturi și intrări, printre cărările dintre codițe.

Max a oprit mașinuța.

— Cine-i Treiarul? l-am întrebat.

 

S-a întors către mine. Părea nervos, de parcă se temea că o să-mi bat joc de el.

— Sora mea, Carla.

— Cool, am zis imediat.

A coborât înainte să spun ceva și mai ridicol, de exemplu: „E frumos c-ați rămas apropiați“.

Am deschis portiera din partea mea și am înghețat… Carla se apropia în fugă de noi.

— Max! a ciripit ea și l-a cuprins în brațe, îngropându-și fața în abdomenul lui.

— Ce mai faci, scumpo? a întrebat el, îmbrățișând-o.

Am aruncat o privire la afișajul din palmă. Era alb. La fel și ecranul din mașinuță. Puteam paria că în preajma Carlei nu se putea înregistra nimic. Uneori puteai preciza unde apăreau Treiari sau Doiari Amplificați în imaginile publice, urmărind zonele albicioase, petele micuțe ce sugerau defecțiuni inexplicabile, care-i urmau oriunde s-ar fi deplasat. Făcusem odată un documentar experimental despre Amplificarea Sub-Cinciarilor utilizând metrajele acelea albicioase. L-am intitulat Fii atent ce-ți dorești; un soi de urmare răutăcioasă peste ani la Jobenul pe iepure.

— Ia-mă-n cârcă! a spus Carla și Max i-a ridicat imediat trupușorul pe umeri.

— Carla, ea e Suze, a zis Max.

— Nu-mi place, a anunțat ea.

Fața lui Max s-a crispat de spaimă, iar eu am simțit că-mi sare inima din piept. Am strâns portiera atât de puternic, încât unghiile mi-au intrat în cheder.

Carla a explodat în chicote de râs, după care a început să sughită.
— Glumeam! a spus printre icnete. Ce caraghioși sunteți voi!

Am încercat să zâmbesc. Încet, Max s-a răsucit către ușă. Era o monstruozitate din oțel, de felul celor cu placă de acces biodinamic care-i guvernează sistemul de securitate. Asemenea instalații ar trebui să fie practic invulnerabile la atacurile cibernetice. Carla a fluturat din mână spre ea și s-a deschis. Cei patru băieți-mușchi s-au bulucit înăuntru – abia așteptau să ajungă la Abby și să se îndepărteze de Carla – , iar noi trei i-am urmat, cu Carla tot în cârca lui Max.

Scara era întunecoasă și mucedă: mirosea a Adolescenți, cu toate glandele și excrețiile lor, respingătoare și acre. Majoritatea luminilor murale se stinseseră și singura porțiune care mai funcționa în capul treptelor pâlpâia intermitent verde și roșu, astfel că trupurile băieților-mușchi ce urcau apăreau și dispăreau în staccato stroboscopic.
Pistruiatul a ajuns primul în dreptul ușii din vârf. Când a întins mâna spre clanță, am auzit un geamăt prelung, urmat de o serie de icnete. Aproape ca niște lătrături. Iar apoi, ceva mai slab, un scâncet – un scâncet ascuțit și feminin – la fel ca sunetul scos de cineva torturat, cuprins de disperare.

Carla a început să plângă.

— Nu-mi place!

— Ce-ai pățit scumpo? a întrebat-o Max, cu glas temător. Ce-i dincolo de ușa asta?

— N-o întreba asta! m-am răstit la el. Distrage-i atenția, idiotule!

— Max, s-o fac să dispară? a întrebat Carla printre hohote de plâns. Să-i fac să se-oprească?

— Nu! am exclamat și eu și Max în același timp.

— Max, am spus pe cât de blând puteam, ce-ar fi ca tu și Carla să vă duceți la mașinuță și să jucați ceva frumos?

— Dar poate c-ar trebui să…, a zis el, privindu-mă printre genunchii mici și tremurători ai Carlei.

— Acum! am strigat și am trecut pe lângă ei.
Pe sub ușă se auzeau gemete și gâfâieli. Băieții-mușchi s-au uitat agitați la mine. Am auzit lipăitul tălpilor lui Max, care cobora treptele din spatele meu și începuse să cânte „Piciorușe de paing“.

— Înăuntru! am șuierat printre dinți.

Cei doi Nouari supermusculoși au împins cu umerii în ușă. Aceasta s-a deformat și a scârțâit, dar a rezistat. Dinăuntru s-a auzit un țipăt înfundat. Cei doi Adolescenți Pompați s-au încordat, proptindu-se în perete, au îndoit genunchii și s-au ghemuit cu umerii sub fundurile Nouarilor.

— Gata… acum! a strigat cel mai solid dintre ei și au împins toți patru în același timp.

Ușa s-a deschis brusc, iar băieții-mușchi au căzut claie peste grămadă înăuntru. Am sprintat peste trupurile lor, călcând pe fesa unuia, pe umărul altuia, apoi pe alt umăr și am ajuns în cameră.

De pe un covoraș care imita o piele de tigru, întinsă printre gunoaie, doi Cinșpari uriași și goi pușcă au ridicat privirile spre mine. Pielea masculului era unsuroasă și plină de coșuri; părul lățos îi cădea peste umeri și mușchii brațelor. Femela era țintuită sub el, cu sânii gigantici atârnând de o parte și de alta a cutiei toracice slabe și genunchii încolăciți în jurul coapselor lui. Între tufișurile încâlcite de păr pubian, o porțiune din penisul masculului se vedea ca o punte de unire, purpurie și umflată.

— Pfui! am strigat, iar ei au căzut pe podea și au tras blana de tigru deasupra. Unde-i Abby?

— Bună, Suze, a rostit Abby sec de pe un fotoliu aflat în stânga mea.

Purta o salopetă albă și ținea în mână un pix și un carnețel.

— Ce dracu’ faci aici? am țipat.

— Te-aș putea întreba același lucru.

A arătat către mormanul de băieți-mușchi care se ridicau în picioare cu expresii mirate pe fețe.

— Abby, dar ai dispărut! am spus și am început să-mi vântur brațele ca o marionetă. Locator… zonă cu faimă proastă… deghizată… ne-am speriat… pfua!

— Ai de gând să mă urmărești cu o armată ori de câte ori o să-mi închid locatorul?

— Da!

A oftat și a lăsat deoparte carnețelul și pixul.

— Îmi pare sincer rău, le-a spus ea Cinșparilor, Oricum aproape că-mi terminasem timpul. Vă deranjează dacă vorbim aici câteva minute?

— Da, a bolborosit femela.

— Haide, Abby, am intervenit. Nu se pot opri la jumătate. Trebuie să… știi și tu, să termine ce… făceau. Până nu termină, creierii nu le vor funcționa corespunzător.

— Bine, a admis Abby. În regulă, ă-ă-ă… mulțumesc.

Ajunși pe scară, am zis:

— Nu te puteai mulțumi cu un canal porno?

— Nu-i același lucru. Acolo totul e studiat și comercial. Voiam să vorbesc cu ei înainte și după. Trebuie să aflu… cum este.

— De ce?

S-a oprit o clipă pe scară și am imitat-o. Mormăind, băieții-mușchi au ieșit în stradă, iar noi am rămas singure în lumina stroboscopică, verde și roșie.

— Suze, vreau să pornesc ceasul.

M-am simțit ca și cum mi-ar fi azvârlit o găleată de apă ca gheața pe spinare.

— Ce vrei să faci?

— O să urmez tratamentele, a spus ea repede, de parcă s-ar fi temut că o voi întrerupe. Tratamentele s-au îmbunătățit în ultimii ani; practic, nu există efecte secundare. Au făcut progrese și-n cazul sugarilor. Peste cinci ani, s-ar părea că majoritatea pruncilor nu vor mai suferi deloc efectele de retenție, așa că…

Ochii mi se umpluseră de lacrimi.

— Ce tot spui acolo? am strigat. De ce vorbești ca ei? De ce spui că a fi ca noi este o stare ce poate fi vindecată?
Am izbit cu pumnul în perete și m-a durut. M-am așezat pe o treaptă și am izbucnit în plâns.

— Suze, a zis Abby. S-a lăsat jos alături de mine și mi-a înconjurat umerii cu brațul. Îmi place să fiu ca noi… dar vreau…

— Chestia aia? am strigat, împungând cu degetul spre ușa de unde se auzeau din nou gemete. Asta vrei? Preferi așa ceva decât să ne ai pe noi?

— Vreau totul, Suze. Vreau toate etapele vieții…

— Oh, toate etapele idioate, concepute de un Dumnezeu idiot, care ne-a mai dat și moartea și cancerul și…

Ea m-a prins de umeri.

— Suze, ascultă-mă! Vreau să știu cum este ceea ce-i acolo sus. Poate n-o să-mi placă și atunci n-o s-o fac. Dar vreau să am copii, Suze.

— Copii? Abby, ovulele tale au patruzeci de ani…

— Întocmai. Exact, ovulele mele au doar patruzeci de ani, iar majoritatea sunt încă viabile. Cine ai vrea să aibă copii, Suze? Babalâcii? Lumea pornește din nou la drum și eu…

— Lumea a fost minunată! am zis și m-am smuls de lângă ea. Lumea a fost bună!

Mucii și lacrimile mi se scurgeau pe față, drept în gură, sărate și lipicioase. Mi-am șters fața cu mâneca hainei de agent de bursă, lăsând pe ea o urmă lucioasă și îngălată ca de melc.

— Ne-a fost bine…

— Nu-i vorba despre noi…

— Uf, lasă prostiile! M-am ridicat brusc în picioare, prinzându-mă de balustradă, ca să-mi mențin echilibrul. Ca și cum o să trăiești cu noi într-un galion având tunuri cu apă și vei merge la petreceri aniversare! N-o să mai faci asta, Abby, nu te amăgi! O să devii așa! am gesticulat spre ușa de sus. Gelozie sexuală și economie de schimb sexual și înșelătorie și exploatare reciprocă și monogamie serială și divorț și toate lucrurile nebunești și stupide…

— Suze…, a șoptit ea.

— Gata, nu vreau să mai aud nimic! am spus. Nu mai deschide subiectul! Dacă asta vrei, fă-o, dar atunci ne lași în pace! Clar? Nu mai ești binevenită.

M-am întors și am început să cobor treptele. Cară-te dracului!
Max mă aștepta la piciorul scării. Nu mi-a plăcut felul în care se uita la mine. Am trecut pe lângă el.

Băieții de la sala de forță erau în mașinuță și înfulecau cu entuziasm sandvișuri lungi de aproape un metru. Carla stătea pe treptele din fața clădirii și vorbea cu o păpușă din cârpe. A ridicat ochii și nestemata roșie a ochiului i-a sclipit spre mine – pentru o clipă, mi-a părut la fel de orbitoare ca soarele privit la amiază. După aceea și-a îndreptat ochii spre cer.

— Ție de ce anume ți-e frică? m-a întrebat.

M-am rezemat de cadrul portierei și n-am scos o vorbă. O pală de vânt a suflat în lungul străzii, făcând ghemotoacele de hârtie să danseze pe trotuar.

— Mie îmi este frică de vaci, a continuat ea. Iar Millie –a ridicat păpușa de cârp㠖 se teme de… ă-ă-ă… ă-ă-ă… știi chestia aia unde, dacă iei toți banii pe care oamenii îi cheltuiesc și felul în care se uită unii la alții în ziua aia și-i bagi în cum va fi vremea și dup-aia poți să cânți la pisici și la altele? De aia se teme ea.

Mi-am șters ochii cu mâneca.

— Tu poți vedea viitorul, Carla?

Ea a chicotit, după care a redevenit serioasă.

— Voi vă-nșelați rău în privința asta. E doar un joc inventat de voi. Nu există nici un viitor.

— Ție-ți place că ești Amplificată? am întrebat-o.

— Mie-mi place, dar lui Millie nu-i place. Pe ea o sperie, da’ ea-i proastă. Millie vrea să fim ca oamenii și copacii și să nu trebuiască să-ndreptăm lucrurile mereu. Dar atunci nu ne-am mai putea juca balșoi-gemeinschaft-epistemă-mekhashvei-ibura.

— Am înțeles.

— Max o să iasă cu Abby la patru mii cinci sute șaizeci și două de milisecunde după ce o să termin eu de vorbit și coeziunea proiectată a grupului va crește cu treizeci și șase la sută dacă nu vă certați acum așa că trebuie să plecați cu mașinuța iar eu o să le ofer o plimbare și mi-ar plăcea să locuiesc cu voi dar știu că vă bag în sperieți dar nu-i nimic și pot veni în vizită de ziua lui Max?

— Da, i-am răspuns. Poți veni în vizită și la aniversarea mea.

— Serios? Pot veni? A sărit în sus și m-a strâns în brațe, cuprinzându-mi talia și apăsându-și obrazul de pieptul meu. Pfiu, nici n-am știut c-o să spui asta!

S-a îndepărtat de mine și mi-a zâmbit, apoi a făcut semn către mașinuță.

— Bine, acum, pleacă repede! Pa!

Am urcat în mașină și am pornit motorul. Carla mi-a făcut semn cu mâna, ba chiar a ridicat brațul lui Millie și l-a fluturat în direcția mea. Ușa din spatele ei s-a deschis, am văzut pantoful lui Max și am pornit.
După ce am ajuns la câteva sute de metri de Carla, ecranul a revenit la viață și cercelul meu a început să bâzâie nebunește. I-am acceptat să-mi facă legătura cu Travis.

— Abby n-a pățit nimic, i-am zis. E cu Max. Vor veni acasă.

— Cool, a făcut el. Uff! Ce ușurare!

— Mda.

— Tommy și Shiri mi-au trimis un film cu casa. Arată superb. Și ție-ți place?

— Da, la nebunie.

Ajunsesem deja pe I-90. Dincolo de turlele și tramvaiele aeriene din Billings am văzut suburbiile ca de bâlci întinzându-se în fața mea: mori, castele, corăbii, domuri, păduri de basm.

— Cool, fiindcă cred c-au semnat niște documente sau altceva.

— Poftim? Travis, trebuie să ne punem toți de acord!

În timp ce am spus asta, mi-am dat seama că Abby era singura care nu văzuse casa aceea. Am strâns mai tare volanul între degete și am izbucnit în plâns.

— Ce-i? Ce-i? l-am auzit pe Travis.

— Travis! am scâncit. Abby vrea să pornească ceasul!

— Știu, a mormăit el.

— Cum? Știai?

— Mi-a zis azi dimineață.

— Și de ce n-ai spus nimic?

— Mi-a cerut să-i promit.

— Travis!

— Speram c-o vei convinge tu să renunțe.

Am ales ieșirea spre Tărâmul Piraților, trecând cu viteză printr-un tunel din plastic oranj, ornamentat cu schelete animate ieșind din dulapuri.

— N-o poți face pe Abby să se răzgândească.

— Dar trebuie s-o convingem, Suze, trebuie! Haide, nu se poate să ne-ndepărtăm unii de alții chiar așa. Katrina și Ogbu…
Începuse iarăși să chițăie ascuțit ca un șoarece prins în cursă și, brusc, m-a cuprins greața.

— Ține-ți gura și nu te mai văicări! am strigat la el. Ori se răzgândește, ori nu, dar e clar că n-o va face, așa că va trebui să te ocupi de asta.

Travis a rămas mut. I-am comunicat cercelului să întrerupă legătura și să blocheze toate apelurile.

Am oprit în dreptul galionului și am coborât. În torpedo am găsit o batistă cu care mi-am șters fața cu atenție. Costumul meu, ca un articol de calitate deosebită ce era, înghițise și digerase deja toți mucii care îi revărsasem pe el – pesemne că proteinele aveau să-i facă bine. Mi-am verificat fața într-o oglindă; nu voiam ca Doamna Agent Imobiliar să mă vadă cu fața buhăită de plâns. Din câte îi știam pe Shiri și Tommy, pesemne că se aflau încă înăuntru și descoperiseră vreun ring pentru patine cu rotile sau vreo încăpere pentru rodeo.

Furgoneta demodat㠖 o mașină cu adevărat clasică, poate chiar funcționând pe benzin㠖 a Doamnei Agent Imobiliar era parcată lângă casă. M-am apropiat de ea. Portiera glisantă laterală era deschisă. M-am uitat înăuntru.
Înăuntru, citind o carte, se afla un Nouar. Era o fată echipată de sus până jos în Puștisme: codițe scurte, tricou cu barete imprimat cu un căluț, șosete cu motocei în culori foarte vii. Împreună cu costumul în stil Mămică al Doamnei, era perfect logic, chiar dacă deformat. Jocul acesta de-a „Hai să ne prefacem“ mi se pare din cale afară de deprimant și jalnic, dar fiecare cu ciudățeniile lui.

— Salut, am rostit.

Ea a ridicat privirea.

— Ă-ă-ă… salut.

— Locuiești prin apropiere?

A strâmbat ușor din nas.

— Mamei nu-i… ă-ă-ă… place să vorbesc despre asta cu străinii.
Am dat ochii peste cap.

— Ce-ar fi să nu mai joci rolul de fetiță cuminte? Am pus o întrebare simplă.

Fetița m-a fulgerat cu privirea.

— N-ar trebui să faci atâtea supoziții despre oameni, a zis ea și a ridicat ostentativ cartea în dreptul ochilor.

Am auzit țăcănitul pantofilor Doamnei pe alee. Am simțit o mâncărime în creștetul capului. Unele lucruri nu erau tocmai curate în povestea asta.

— Ah, salut! a zis Doamna cu un aer vesel, chiar dacă stângaci. Văd că ai cunoscut-o pe fiica mea.

— Este realmente fiica ta, sau voi două nu mai puteți ieși din rolurile astea?

Doamna și-a încrucișat brațele peste piept și m-a fixat cu ochii ei verzi.

— Corintha a contractat sindromul de inhibiție a dezvoltării sistemului de comunicare când avea doi ani. A început tratamentul în urmă cu șapte ani.

Mi-am dat seama că rămăsesem cu gura căscată.

— Este un Doiar care a pornit ceasul? A trăit douăzeci și cinci de ani ca un copil de doi ani neamplificat?

Doamna s-a aplecat pe lângă mine spre interiorul furgonetei.

— Scumpo, te simți bine acolo?

— Grozav, a răspuns Corintha dindărătul cărții. Cu excepția ocazionalilor ignoranți care-și dau cu presupusul.

— Corintha, nu fi obraznică, te rog, i-a spus Doamna.

— Scuze, a zis copila.

Doamna s-a întors către mine. Cred că aveam ochii cât cepele. Ea a pufnit în râs.

— Să știi că ți-am vizionat documentarele.

— Serios?

— Da. S-a rezemat de furgonetă. Tehnic vorbind, sunt bine făcute și eu consider că o mare parte din ceea ce ai realizat este foarte convingător. Cel cu metrajele alburii… m-a făcut să înțeleg realmente cum este viața pentru copiii cablați în Internet.

O modalitate greșită și anapoda de a exprima situația, dar m-am mulțumit să spun:

— Ă-ă-ă… mulțumesc.

— Pe de altă parte, cred că ești foarte nedreaptă față de cei dintre noi care nu și-au Amplificat copiii. Cine-ți vede filmele își închipuie că toți părinții care n-au apelat la Amplificare au cedat înaintea stării de Epuizare Parentală și și-au trimis copiii la grădinițele-internat guvernamentale, vizitându-i doar de Crăciun. Ori că au dus o existență barbară, incestuoasă și plină de abuzuri. A aruncat o privire spre fiica ei. De când s-a născut, Corintha mi-a bucurat existența în fiecare zi…

— Haide, zău, mamă, a făcut fetița dinapoia cărții.

— …dar n-am vrut să-i împiedic în nici un fel dezvoltarea. Am socotit că nu Amplificarea era soluția. Cel puțin pentru ea.

— Și ai considerat că ai dreptul să decizi, am zis eu.

— Întocmai, a spus ea și a întărit cu o mișcare viguroasă din cap. Am socotit că aveam obligația de a decide.

Suze cea pe care o cunosc toți ar fi dat un răspuns foarte tăios la asta. Dar nu și acum. Am urmărit-o pe Corintha trăgând cu ochiul din spatele cărții.

O vreme, între noi a domnit tăcerea. Corintha a revenit la lectură.

— Prietenii mei mai sunt înăuntru? am întrebat.

— Da, mi-a răspuns Doamna. Vor să cumpere casa. Cred că-i foarte potrivită pentru șase persoane și…

— Cinci, am zis cu glas răgușit. Cred că vom fi doar cinci.

— Aha, a spus Doamna fără să trădeze vreo emoție. Îmi… pare rău să aflu asta.

Corintha și-a lăsat cartea deoparte.

— Ce s-a întâmplat?

Eu și Doamna am privit-o.

— Și asta-i o întrebare obraznică? s-a mirat ea.

— Este cam indiscretă, scumpo, a spus Doamna.

— Ă-ă-ă…, am început eu și m-am uitat apoi la Corintha. Cineva dintre noi vrea… vrea să pornească ceasul. Să reînceapă procesul convențional de îmbătrânire biologică.

— Și? a întrebat Corintha.

— Scumpo, a zis Doamna. Uneori, dacă oamenii… suferă schimbări, nu vor să mai trăiască împreună.

— Asta-i o prostie, a spus Corintha. Dacă nici măcar nu v-ați certat… Dacă nu-i decât dorința cuiva de a crește… Eu nu voi renunța niciodată la prietenii mei pentru așa ceva.

— Corintha!

— De ce n-o lași să vorbească? Eu încerc să-ți respect ideile arhaice legate de relația părinte-copil, dar văd că nu m-ajuți defel.

Doamna și-a dres glasul.

— Îmi cer scuze, a spus ea după o clipă de tăcere.

Am aruncat o privire către catargul principal și tunurile galionului nostru. Către peluza elegantă. Locul avea de toate. Trambuline și piscine, frânghii în care să te legeni și tot soiul de jocuri. Îmi puteam imagina ce petreceri aniversare aveam să ținem acolo, cu cântece, torturi, cadouri și jocuri, cu toți invitații udându-se, cu arme cu spumă și animale artificiale, din diverse specii nebunești. Puteam angaja clovni și acrobați, actori-povestitori și magicieni. Noaptea puteam dormi în hamacuri pe punți sau înveliți în pături pe peluză, sub stele, sau toți grămadă, în spațiul foarte generos de la pupa.

Dar nu reușeam s-o văd pe Abby acolo. Nu puteam să văd o Abby care creștea în înălțime, căreia îi înmugureau sânii, care dorea să facă sex cu maimuțe uriașe, masculi sau femele, sau și cu unii și cu alții. Care să dorească intimitate, să vrea să-și aducă alți prieteni al căror ceas pornise, pentru a șușoti și hohoti cu ei despre menstruație sau despre ritualuri de împerechere. Abby cu un partener. Abby cu copii.

— În apropiere de Rimrock Road, a rostit încet Doamna, există un conac vechi. Nu-i chiar la fel de luxos sau de… tematic ca acesta, dar clădirea principală a fost dotată pentru grupuri preocupate în principal de destindere. Are de asemenea două anexe exterioare care permit un anumit grad de intimitate și… stiluri diferite de viață.

M-am ridicat în picioare. Mi-am scuturat pantalonii. Apoi mi-am vârât mâinile în buzunare.

— Vreau să-l vedem și pe acela, am spus.

pentru Jeff și Terri

Traducerea: Gabriel Stoian

Creative Commons License
"Start the Clock" and its derivative works are licensed under a Creative Commons License.

If you redistribute this story, please include
a link to http://www.benjaminrosenbaum.com.